Acest text este extras din volumul Constantin Ardeleanu, O croazieră de la Viena la Constantinopol. Călători, spații, imagini, 1830–1860, Humanitas, București, 2021, disponibil pentru a fi achiziționat aici.
Baronul Frederick John Monson (1809–1841) a călătorit frecvent, nu numai pentru „satisfacția gustului său și pentru lăudabila îmbunătățire a cunoștințelor sale”, ci și pentru a-și căuta de sănătate, mai întotdeauna șubredă. Unul dintre aceste voiaje a avut loc în anul 1839, când a vizitat o mare parte a continentului, ajungând, la finalul sejurului său, și în spațiul românesc, după o călătorie cu piroscaful de la Budapesta. În după amiaza zilei de 2 octombrie 1839, aflat la Orșova, Monson a pornit într-una dintre excursiile cele mai interesante pe care drumeții prin regiune le făceau: o vizită pe insula Ada Kaleh, numită și Orșova Nouă.
Fig. 1. Vedere asupra cetății Orșova Nouă (Ada Kaleh), cca. 1830 (vezi mai sus)
Locul era, în secolul al XIX-lea, la fel de fascinant ca și astăzi, când zace sub apele barajului Porțile de Fier I. Amplasarea insulei într-un decor natural pitoresc, într-un spațiu văzut drept poarta de trecere dintre Orient și Occident, atrăgea în mod instinctiv atenția turiștilor. Cetatea de pe insulă conferea insulei rolul de spațiu simbolic pentru situația puterii otomane în Europa. Dimitrie Bolintineanu nu avea prea multe cuvinte de apreciere despre așezarea locuită de turci, sârbi și români. „Stradele sînt necurate; casele au o fizionomie mizerabilă; zidurile fortereței sînt derăpănate și tunurile ruginite șed pe bastioane. Umezeala cea mai stricătoare, unită cu cea mai adîncă mizerie, domnesc într-acest loc.” Însă tocmai această degradare, această ancorare în mizerie, atrăgea.
Călătoria pe insulă era simplă pentru voiajorii de pe malul otoman al Dunării. Din Orșova austriacă sau Turnu Severin românesc, o excursie pe insulă nu era posibilă fără trecerea prin procedurile carantinale. Soluția oferită de autoritățile carantinale era ca vizita la Ada Kaleh să se facă în condiții de supraveghere sanitară și vamală, prin angajarea unor funcționari care să însoțească grupul pe insulă și să se asigure că erau respectate condițiile de protecție anti-epidemiologică și că nu se aduceau din Imperiul Otoman produse de contrabandă, în primul rând tutunul atât de scump taxat de autoritățile habsburgice.
Relatarea lui Monson este reprezentativă pentru cum decurgea o astfel de excursie. Baronul și compania, însoțiți de doi oficiali austrieci, își propuseseră să facă o vizită pașei Mahmud Bessim, comandantul cetății Orșova Nouă, și să viziteze insula. După debarcare, vizitatorii au fost preluați de dragomanul pașei și de doi soldați turci. Descrierea unuia dintre soldați, îmbrăcat într-o „uniformă decolorată și jerpelită și cu o muschetă ce părea mai mult de decor decât pentru a fi folosită”, confirma așteptările de decădere. Vizita la locuința pașei a fost un veritabil spectacol al protocolului în vremuri de restriște sanitară. În mijlocul sălii de audiențe era „un covoraș, cu un rând de scaune de lemn pregătite pentru primirea noastră, pe care ni s-a spus că puteam să ne așezăm și să servim acele gustări care ne erau oferite. Am fost instruiți să ne ținem pălăriile pe cap în timpul întrevederii, căci așa spunea eticheta turcească.” După politețurile de început, „servitorii au înaintat spre noi și, îngenunchind, ne-au oferit fiecăruia o pipă cu gura de chihlimbar”. După pufăit și noi politețuri, dragomanul, atent să nu-i atingă, a servit oaspeților dulciuri și apă, iar apoi ceea ce lui Monson îi părea „cea mai delicioasă cafea pe care am gustat-o vreodată”. Audiența a durat vreo 20 de minute, apoi, după politețurile de final, „ne-am ridicat, am făcut o temenea așezând mâna dreaptă în dreptul inimii și aplecându-ne corpul înainte și am părăsit «sala de audiențe», după un avertisment de la ofițerul de carantină să nu pășim de pe covoraș pe podeaua camerei; o precauție complet absurdă, după ce stătusem pe scaunele lor și ținusem în mână pipele din lemn de cireș etc.” Responsabil cu protocolul, funcționarul vamal i-a dat dragomanului un mic bacșiș. A urmat o vizită în oraș. Cetatea avea înfățișarea obișnuită a unui oraș oriental, cu străzi înguste și case reprezentate de simple barăci din lemn și lut. Cât despre locuitori, „oamenii pe care i-am întâlnit păreau la fel de înspăimântați să intre în contact cu noi cum eram și noi de ei, fugind unde acest lucru era posibil sau înghesuindu-se într-un colț pentru a ne face de patruzeci de ori mai mult loc să trecem decât era necesar”. Prăvăliile nu ofereau nimic interesant, aspect pozitiv căci oricum era interzisă achiziția de produse potențial contaminate.
Fig. 2. John Richard Coke Smyth și John Frederick Lewis, Reședința pașei de Orșova Nouă (Ada Kaleh), 1838
Fig. 3. Smyth și Lewis, Sala de recepție din reședința pașei de Orșova Nouă, 1838
Numeroși alți călători înainte și după Monson au făcut această excursie în lumea otomană. Ofițerul prusian Helmuth von Moltke (1800–1891) l-a vizitat pe comandatul cetății otomane, Osman Pașa, în octombrie 1835. Pașa ședea pe un jilț, iar oaspeții pe scaune de trestie, așezate astfel încât să nu atingă rogojina întinsă pe jos (care putea transmite ciuma). Festivitatea servirii ciubucelor și cafelei a urmat cu aceeași precauție. Cafeaua era servită în ceșcuțe, așezate pe mici farfurioare de argint. Un servitor le dezinfecta înainte de a le întinde oaspeților. Și Johann Georg Kohl a insistat asupra întâlnirii cu un pașă care se dovedea, cum se întâmplase în toate cazuri amintite, foarte bine informat.
Toate aceste relatări sunt ilustrative pentru felul în care imaginea Orientului se construiește din clișee și stereotipuri, reprezentative în fapt pentru propria identitate a autorilor. Ceea ce Ada Kaleh avea în plus era statutul unic al unei insule cu o simbolistică bogată, un loc special în cartografia mentală a Europei, o enclavă rătăcită în spațiu și timp, între Orient și Occident, între trecut și prezent. Ca insulă spectacol, Ada Kaleh era (și este) un monument, un loc al memoriei vii, o alegorie a trecutului și a eternului. S-o vizitezi când ajungeai în regiune merita cu prisosință.
