Home

(Coresp. particulară a ziarului „Lupta“)

Starea igienică a orașului

Plecând cu vaporul de la Galați la Sulina nu ne oprim decât vre-o 2 ore la Tulcea, oraș cu o pozițiune admirabil de frumoasă, dar a cărui stare higenică, din puținele strade ce am visitat, este tot așa de rea ca și în timpurile cele mai normale. Judecându-1 după starea gunoaelor, animalelor moarte aruncate în mijlocul stradelor, lăturilor, etc. s-ar părea că autoritățile chemate aci de a îngriji de starea de curățenie a orașului nici nu visează măcar că suntem înconjurați din toate părțile de holeră, care poate dintr-un moment în altul să isbucnească și la noi.

Mi s-a spus că în capul comunei aci se află un individ foarte în corent cu progresele științei susținând ca și primul ministru că cu câte-va rugăciuni pe la sfintele biserici și o plimbare de câteva ceasuri pe strade cu icoane, D-zeu se va îndura și ne va ocroti de molima această.

Despre Tulcea voiü vorbi mai pe larg la întoarcerea unde mi propui a sta vre-o 2 zile. De-o cam dată Sulina fiind ținta călătoriei mele și acest oraș fiind cheia comunicațiunei noastre maritime, tot aci s-a luat primele măsuri de precauțiune când epidemia s-a declarat în Rusia, onorată fiind in rânduri cu visitele d-lui dr. Felix, directorul serviciului sanitar, spre a se încredința prin sine însuși de modul cum să aduc la îndeplinire dispozițiunele date de la centru, precum și de vizita d-lui Pușcariu spre a vedea dacă cazul de moarte întâmplat carantina de aci, 2 luni înainte, a fost holeră sau nu.

Nu știu ce o fi constatat d. dr. Felix și ce măsuri a mai propus de a se introduce, d-sa este de necontestat omul situațiunei actuale, și asupra cărei sunt ațintite toate privirele, dar d-sa singur ce poate face? dacă acei ce sunt chemați a aduce la îndeplinire ordinele sale nu știu, sau nu vor ale esecuta. Cazul relatat de mine tot in coloanele Luptei de modul cum a făcut carantina un vice-consul rusesc și un ginere al consulului general Celibidaki sunt încă recente în memoria celor ce a citit acea corespondență. De astă dată nu de favoruri ce se fac unor persoane voiu vorbi, ci de lipsa complectă de inteligență și chibzuire cu care se iau sau se crede că să iau unele măsuri zise de precauțiune.

Înainte de a ajunge la Sulina (venind din spre Galați) 4 mile departe de oraș se văd mai multe bastimente în canal, între toate drapelele ce fâlfâe asupra fie-cărui bastiment, o pînză albă în mijlocul căreia este zugrăvit un vultur cu 2 capete iți isbește vederea, aceasta este bastimentul rusesc ce pare că dă și aci comanda.

Am cercetat cauza acestei aglomerări de vase și mi s-a spus că sunt vasele venite din țările infectate și prin urmare ele stau în carantină. Bun și nemerit loc nu are ce zice. Complimentele mele acelui care a dat această idee. Să raționăm puțin: vasele care stau aci în carantină venind din țări unde această epidemie seceră fără milă sunt purtătoare de microbi holerici, oamenii de pe aceste vase natural că și ei sunt purtătorii acestui microb, astă-zi și cei profani în medicină dar care țiu zilnic câte o gazetă în mână știu că, calea cea mai lesnicioasă de propagare a baccilului virgulă sunt escrementele. Ei bine primesc să mă dismință toți Felixii din lume, dacă toate bastimentele la un loc cu un personal de peste 200 oameni echipajice și pasageri, staționând în susul și spre malul unde este situat orașul Sulina, escrementele ce cad de la aceste bastimente trec pe dinaintea orașului, iar locuitorii Sulinei, care își procură apa necesară de beut esclusiv de la Dunăre, beau și se servă în casă cu această apă care conține cu disoluțiune escrementele de la vapoarele cu carantină, dacă vom mai adăoga și acea că apa favorisează îngrozitor comunicarea baccilului lui Koch, ne putem închipui la ce primejdii sunt expuși acești bieți Sulinioți.

Să intrăm în oraș, aci priveliștea ce ne înfățișează starea de necurățenie este revoltătoare, nici o disposițiune luată, stradele în tradiționala lor murdărie, ba să nu uit, spre nenorocirea orașului s-a construit, în fața chiar a stradelor principale, dar așezate la distanță de 30–40 metri niștre latrine dispuse ast-fel că ele se află chiar eșite în Dunăre; aceste 4 latrine servesc la 3000–4000 hamali și oameni ce au afaceri în port, am visitat de curiositate aceste latrine; câțî-va metri înainte de a te apropia de una din ele te isbește putoarea, intrând înlăuntru am văzut cauza acestei nesuferite putori, escremente pe jos, necurățite de săptămâni cred, deși apa se află dedesuptul lor, ceea-ce face caracteristică plasarea acestor latrine și nechibzuirea celor competinți este că am văzut intre spațiurile ce despart latrinele unele de altele, servitori și servitoare, oameni săraci luându-si apa necesară zilnic, de băut și menagiu, din apropierea latrinelor. Ei bine, pentru D-zeu, dacă pe autoritățile comunale și administrative de acolo nu le tae capul, se găsesc îmi pare acolo 3–4 medici care ar fi putut, care trebue a le deșchide ochii oprind cel puțin lumea de a-și procura apa din acele locuri. Repet că a avut dreptate primul-ministru să zică că de holeră numai D-zeu ne va scăpa, căci din acele ce am vezut aci, zic și eu că numai D-zeu a ferit și ferește pe bieții Sulinioți de a nu fi deja prada acestei epidemii.

Bine ar face d. dr. Felix să mai dea pe la Sulina spre a se încredința cum se face și îndeplinește aci, atribuțiunele celor chemați și puși de a îngriji de sănătatea noastră.

D. prefect Forescu a fost pe aci de 3–4 ori, a benchetuit la son cher prince dar nu a vézut latrinele palatului administrativ că a dat afară cserementele fără să se gândească ale curăți.

Visitând d. Felix Sulina să recomande administratorului prinț că în loc de musică, sală de teatru (cafea concert) cabine pustii pe marginea mărei și alte producțiuni fantastice ale prințului Moruzi, să construească mai bine fântâni pentru a procura cetățenilor o apă bună de băut, publicând pe o scară cât de largă și măsurile preventive în caz de ivirea epidemiei.

P. A.

(Din „Lupta”, 2 octombrie 1892)

Acest text este extras din volumul Constantin Ardeleanu, O croazieră de la Viena la Constantinopol. Călători, spații, imagini, 1830–1860, Humanitas, București, 2021, disponibil pentru a fi achiziționat aici.

Baronul Frederick John Monson (1809–1841) a călătorit frecvent, nu numai pentru „satisfacția gustului său și pentru lăudabila îmbunătățire a cunoștințelor sale”, ci și pentru a-și căuta de sănătate, mai întotdeauna șubredă. Unul dintre aceste voiaje a avut loc în anul 1839, când a vizitat o mare parte a continentului, ajungând, la finalul sejurului său, și în spațiul românesc, după o călătorie cu piroscaful de la Budapesta. În după amiaza zilei de 2 octombrie 1839, aflat la Orșova, Monson a pornit într-una dintre excursiile cele mai interesante pe care drumeții prin regiune le făceau: o vizită pe insula Ada Kaleh, numită și Orșova Nouă.

Fig. 1. Vedere asupra cetății Orșova Nouă (Ada Kaleh), cca. 1830 (vezi mai sus)

Locul era, în secolul al XIX-lea, la fel de fascinant ca și astăzi, când zace sub apele barajului Porțile de Fier I. Amplasarea insulei într-un decor natural pitoresc, într-un spațiu văzut drept poarta de trecere dintre Orient și Occident, atrăgea în mod instinctiv atenția turiștilor. Cetatea de pe insulă conferea insulei rolul de spațiu simbolic pentru situația puterii otomane în Europa. Dimitrie Bolintineanu nu avea prea multe cuvinte de apreciere despre așezarea locuită de turci, sârbi și români. „Stradele sînt necurate; casele au o fizionomie mizerabilă; zidurile fortereței sînt derăpănate și tunurile ruginite șed pe bastioane. Umezeala cea mai stricătoare, unită cu cea mai adîncă mizerie, domnesc într-acest loc.” Însă tocmai această degradare, această ancorare în mizerie, atrăgea.

Călătoria pe insulă era simplă pentru voiajorii de pe malul otoman al Dunării. Din Orșova austriacă sau Turnu Severin românesc, o excursie pe insulă nu era posibilă fără trecerea prin procedurile carantinale. Soluția oferită de autoritățile carantinale era ca vizita la Ada Kaleh să se facă în condiții de supraveghere sanitară și vamală, prin angajarea unor funcționari care să însoțească grupul pe insulă și să se asigure că erau respectate condițiile de protecție anti-epidemiologică și că nu se aduceau din Imperiul Otoman produse de contrabandă, în primul rând tutunul atât de scump taxat de autoritățile habsburgice.

Relatarea lui Monson este reprezentativă pentru cum decurgea o astfel de excursie. Baronul și compania, însoțiți de doi oficiali austrieci, își propuseseră să facă o vizită pașei Mahmud Bessim, comandantul cetății Orșova Nouă, și să viziteze insula. După debarcare, vizitatorii au fost preluați de dragomanul pașei și de doi soldați turci. Descrierea unuia dintre soldați, îmbrăcat într-o „uniformă decolorată și jerpelită și cu o muschetă ce părea mai mult de decor decât pentru a fi folosită”, confirma așteptările de decădere. Vizita la locuința pașei a fost un veritabil spectacol al protocolului în vremuri de restriște sanitară. În mijlocul sălii de audiențe era „un covoraș, cu un rând de scaune de lemn pregătite pentru primirea noastră, pe care ni s-a spus că puteam să ne așezăm și să servim acele gustări care ne erau oferite. Am fost instruiți să ne ținem pălăriile pe cap în timpul întrevederii, căci așa spunea eticheta turcească.” După politețurile de început, „servitorii au înaintat spre noi și, îngenunchind, ne-au oferit fiecăruia o pipă cu gura de chihlimbar”. După pufăit și noi politețuri, dragomanul, atent să nu-i atingă, a servit oaspeților dulciuri și apă, iar apoi ceea ce lui Monson îi părea „cea mai delicioasă cafea pe care am gustat-o vreodată”. Audiența a durat vreo 20 de minute, apoi, după politețurile de final, „ne-am ridicat, am făcut o temenea așezând mâna dreaptă în dreptul inimii și aplecându-ne corpul înainte și am părăsit «sala de audiențe», după un avertisment de la ofițerul de carantină să nu pășim de pe covoraș pe podeaua camerei; o precauție complet absurdă, după ce stătusem pe scaunele lor și ținusem în mână pipele din lemn de cireș etc.” Responsabil cu protocolul, funcționarul vamal i-a dat dragomanului un mic bacșiș. A urmat o vizită în oraș. Cetatea avea înfățișarea obișnuită a unui oraș oriental, cu străzi înguste și case reprezentate de simple barăci din lemn și lut. Cât despre locuitori, „oamenii pe care i-am întâlnit păreau la fel de înspăimântați să intre în contact cu noi cum eram și noi de ei, fugind unde acest lucru era posibil sau înghesuindu-se într-un colț pentru a ne face de patruzeci de ori mai mult loc să trecem decât era necesar”. Prăvăliile nu ofereau nimic interesant, aspect pozitiv căci oricum era interzisă achiziția de produse potențial contaminate.

Fig. 2. John Richard Coke Smyth și John Frederick Lewis, Reședința pașei de Orșova Nouă (Ada Kaleh), 1838

Fig. 3. Smyth și Lewis, Sala de recepție din reședința pașei de Orșova Nouă, 1838

Numeroși alți călători înainte și după Monson au făcut această excursie în lumea otomană. Ofițerul prusian Helmuth von Moltke (1800–1891) l-a vizitat pe comandatul cetății otomane, Osman Pașa, în octombrie 1835. Pașa ședea pe un jilț, iar oaspeții pe scaune de trestie, așezate astfel încât să nu atingă rogojina întinsă pe jos (care putea transmite ciuma). Festivitatea servirii ciubucelor și cafelei a urmat cu aceeași precauție. Cafeaua era servită în ceșcuțe, așezate pe mici farfurioare de argint. Un servitor le dezinfecta înainte de a le întinde oaspeților. Și Johann Georg Kohl a insistat asupra întâlnirii cu un pașă care se dovedea, cum se întâmplase în toate cazuri amintite, foarte bine informat.

Toate aceste relatări sunt ilustrative pentru felul în care imaginea Orientului se construiește din clișee și stereotipuri, reprezentative în fapt pentru propria identitate a autorilor. Ceea ce Ada Kaleh avea în plus era statutul unic al unei insule cu o simbolistică bogată, un loc special în cartografia mentală a Europei, o enclavă rătăcită în spațiu și timp, între Orient și Occident, între trecut și prezent. Ca insulă spectacol, Ada Kaleh era (și este) un monument, un loc al memoriei vii, o alegorie a trecutului și a eternului. S-o vizitezi când ajungeai în regiune merita cu prisosință.

This fragment is included in chapter 9 of the volume ‘The European Commission of the Danube, 1856-1948. An Experiment in International Administration’, Balkan Studies Library, vol. 27, Brill, 2020.

The volume is available in open access here.

On 30 July 1865, an Ottoman transport steamer arrived from Istanbul in the roadstead of Sulina. Two men on board had died from cholera during the voyage. The crew disembarked at once, and as several people suffered from choleric symptoms the entire crew was isolated. Twelve new cases were recorded, and five people died during the next two days. On 2 August, Dr Jellinek, the Commission’s chief physician, noticed a person sick with cholera among a group of labourers who had come from Galați. Another case, an employee in the service of the deputy governor, was discovered the same day. The epidemics would last for most of August 1865 and purged the entire settlement. Among its 3,000 inhabitants, half fled, but 300 of the 350 people who contracted the disease allegedly died.[1] The town was devastated, and further action needed to be taken to combat the spread of the disease.

As a communication hub along major Black Sea and Danubian routeways, Sulina was often confronted with such terrible, to borrow from Jürgen Osterhammel, ‘mobile perils’.[2] In Russian times, Sulina was chosen to host a quarantine station, but its sanitary regulations were considered ‘burdensome in the extreme’ to international trade and shipping. Article 15 of the 1856 Paris Treaty stated that more balanced quarantine regulations had to be drafted, which should favour, as much as possible, ‘the circulation of ships’.[3]

When cholera struck in 1865, health policies along the Maritime Danube were implemented by a Sanitary Service of the Mouths of the Danube, subordinated to the Istanbul-based Superior Health Council. This international institution was established in 1839 and aimed to regulate shipping in Ottoman ports.[4] At the Danube, it advised the imposition of more rigorous sanitary measures, which hindered both commercial navigation and the movements of river police during epidemic outbursts such as that of 1865.

The Commission was in a difficult position, forced to choose between more sanitary safety and its own survival, as its budget, technical works and institutional success depended on free circulation of ships along the Maritime Danube. The 1865 Public Act regulated quarantine procedures as a compromise between ‘the guarantees of [sanitary] security and the needs of the maritime trade’. It also detailed health procedures and the possibility of instituting additional quarantine establishments in case of new epidemics.[5]

When Romania acquired the Danube Delta in 1878, sanitary regulations had to be updated. According to an agreement concluded in 1881, sanitary norms applicable at the Lower Danube (including sanitary tariffs) were drafted, together with the Commission, by an International Health Council based in Bucharest, which in fact was never established. As further proof of honest cooperation, the Romanian Health Office in Sulina was led by the same physician that directed the Commission’s hospitals, who made sure that health policies were accessible to both Romania and the Commission.[6]

Sulina was exposed to many other sanitary hazards. Situated in a marshland with poor drinking water supplies, infected by miasmas, and tormented by mosquitoes, the town was often the victim of malaria and typhoid fever. Immediately after its establishment, the Commission set up a hospital in Sulina, and another one at Tulcea, although the latter closed in 1860. The first chief physician was a certain Engelhardt, probably a relative of the French commissioner, soon followed by Jellinek, a graduate of the Viennese medical school. That this was a very good position is shown by the number of doctors who sought to replace Jellinek, when he retired in 1870. Nineteen candidates applied for the position, and they were selected based on their ‘technical aptitudes’, ‘moral qualities and character’, and ‘knowledge of foreign languages in use at the Lower Danube’. Five applicants were preselected, and the winner was Frenchman Valentin Vignard, a physician formerly in the service of the Messageries Impériales shipping company. Vignard would live in Sulina for the next seventeen years.[7] Medical journals of the time published several of his scientific contributions, including an article entitled ‘De la nécessité dans l’état moderne de la création d’un Ministère de médecine publique’ (1880). After a brief interlude, a new chief physician, Romanian Petrescu Hagi-Stoica would stay in office for the next three decades, between 1890 and 1921.

Fig. 21. The hospital of Sulina (1930)

Source: The National Archives of Romania, Galați Branch

In its initial stage, the Sulina hospital was hosted in a rented house and exclusively treated the Commission’s staff. In 1860, European commissioners decided to open the hospital to ship-owners and Ottoman employees of the local Harbour Master’s Office. In March 1861, a new regulation established that half of the available beds were to be reserved for the treatment of international seafarers, and the other half for the Commission’s lower staff. All patients admitted into the hospital had to pay a small daily fee, and the establishment was also open to local inhabitants. In 1863, the Commission decided to increase its tariff and use the extra income for opening the hospital to seamen of all nations. A proper building to serve as the naval hospital was completed in 1869, and it included an isolated pavilion for cholera cases. A new regulation was drafted, implementing free treatment for the Commission’s pilots, lower staff and workers. Medical staff included a chief physician, assisted by a physician and two nurses. It functioned in this structure until 1893, when a separate hospital for epidemic diseases was built, in line with developments in medical science.[8]

A good indicator of the efficiency of Sulina’s public services can be seen in its malaria cases. Of the patients admitted into the hospital in 1868–1870, 31.2 per cent suffered from malaria, a proportion that fell to 25.33 per cent for 1871–1880, followed by 14.77 per cent, 7.94 per cent, 4.34 per cent and 3.13 per cent for the next four decades.[9] The Canadian traveller mentioned above referred to this when she visited the ‘little gem of a hospital’ on the Commission’s property: ‘Typhoid and dysentery used to take an annual toll of many lives until the fine new waterworks were installed and the water carefully filtered and oxygenated. Now these diseases are almost unknown. Malaria only gets the newcomers – the Sulinites seem immune.’[10]

But despite her optimistic conclusion, there was something utterly frail and unhealthy at Sulina. The introduction of public services and imposition of modern hygiene regulations improved the inhabitants’ quality of life, but the neighbouring marshland left its imprint on everyone and everything, in human bones and house structures. Everything was damp, and houses were slowly sinking. Stone could hardly be used as a building material, as the dampness would immediately attack it. With ground water lying less than one metre deep, houses were as frail as the health of Sulina’s inhabitants. Underneath Sulina’s modern appearance lay an inconvenient structural weakness.[11]

Table 8

Movement of patients in Sulina’s Central Hospital, 1861–1920

Period	Number of hospitalised patients	Days of hospitalisation	Categories of patients
Medical	Surgery	Total	Seamen	Pilots and Commission employees	Sulinites
1861–1870	1,860	–	1,860	18,850	1,273	587	–
1871–1880	2,320	–	2,320	26,420	1,423	524	373
1881–1890	2,689	–	2,689	35,605	990	787	912
1891–1900	4,640	–	4,640	43,920	1,133	1,373	2,134
1901–1910	3,080	2,258	5,338	58,987	1,318	1,378	2,642
1911–1920	3,217	2,874	6,091	71,896	2,104	1,812	2,175
Total	17,806	5,132	22,938	255,678	8,241	6,461	8,236

Source: La Commission, 503 (Annexe XXIV)

---

[1] Jules Girette, La civilisation et le choléra (Paris 1867), 277–278 and Reports from Commissioners, Inspectors, and Others, vol. 40 (London 1875), 53. See also Hartley, A Biography, 207–208.

[2] Jürgen Osterhammel, The Transformation of the World. A Global History of the Nineteenth Century (Princeton 2015), 185. Sulina can be compared with the situation of the Suez Canal, as described by Huber, Channelling Mobilities, 241–271.

[3] Congrès de Paris, 11.

[4] Birsen Bulmus, Plague, Quarantines and Geopolitics in the Ottoman Empire (Edinburgh 2005); Nermin Ersoy, Yuksel Gungor, and Aslihan Akpinar, ‘International Sanitary Conferences from the Ottoman Perspective (1851–1938),’ Hygiea Internationalis 10.1 (2011): 53–79.

[5] London Gazette, No. 23105, 24 April 1866.

[6] La Commission, 353–356.

[7] CADN, CED/B/19 (Correspondence to Commissioner Avril), f. 304–312 (Proceedings of the Executive Committee, 4 August 1870).

[8] La Commission, 334–337.

[9] Ibid., 345.

[10] Pantazzi, Roumania, 125.

[11] F. Brunea-Fox, ‘Farmecul Dunării: Sulina,’ Realitatea ilustrată 83–84 (1934): 16–17.

„Post de pază” pe Dunăre, apărând principatele (și Rusia imperială) de dușmanii vizibili și invizibili. Planul (1850), după un dosar din Fondul Secretariatul de Stat al Moldovei (Arhivele din Iași), imaginea după Illustrated London News și fotografia carantinei de la Olteniță aparținând lui Carol Pop de Szathmári (1853-1854).