În 1910, când holera bântuia în diferite gubernii rusești, autoritățile române au luat tot felul de măsuri pentru a apăra țara de pericolul contagiunii. Între ele și mai atenta monitorizare a hamalilor din porturile dunărene. Obișnuind să bea apă direct din fluviu și trăind în condiții cel mai adesea insalubre, hamalii erau o categorie profesională de mare risc. Așa că autoritățile sanitare le-au oferit butoaie cu apă filtrată și au pus paznici să se asigure că beau acea apă. Ilustrația este din The Graphic (10 septembrie 1910), colorizată artificial
On 19 April 2024, Lidia Trăușan-Matu presented the paper ‘Preventing Cholera. The Sanitary Law of 1874 and the Evolution of the Quarantine System in Romania (1874–1913)’ at the international conference Toward Cholera Epidemics Elimination: From Past to Contemporary Societies, organised by the Adam Mickiewicz University, Poznan & Heinrich Heine University Düsseldorf. The presentation was given online and was written together with Prof. Octavian Buda.
“In this presentation, we propose to discuss a very current topic: the issue of epidemics, quarantine and health policies, but in the 1875-1913 period, in Romania. Why should we be concerned with such a subject? Because the disasters produced by epidemics, regardless of their type, place and time have profound and long-term social, political, economic and cultural effects and they reveal the problems of each country’s governance, economy and health systems. Being aware of past experiences can help us form a better, more accurate understanding and perspective of the sufferings and imbalances recently caused by the Covid-19 pandemic. This presentation aims to analyse how the sanitary law of 1874 consolidated and prioritised the public sanitation and hygiene measures in Romania to the detriment of the authoritarian rules of quarantine and compares these changes and events with the international situation, particularly in South-Eastern Europe. In the first section of the presentation, we will discuss the principles enunciated by the 1874 law regarding the prevention of contagious diseases. The second part analyses the state’s intervention solutions in the case of cholera epidemics: from the appointment of district and city primary physicians to caretake epidemics to the replacement of land quarantines with sanitary inspection and disinfection stations; from the establishment of temporary isolation hospitals to the creation of cleaning and sanitation plans for villages and towns or home improvement plans. The last part of the presentation highlights the state’s contribution in the fight against epidemics and summarises the practical lessons learned from the management of past epidemics.”
On 19 March 2024, Dr. Cosmin Koszor-Codrea will give a guest lecture at Jena University. THe topic is ‘Science and the State. Darwinism, Race and Medicine in the Making of Modern Romania’.
The following presentation will give a brief overview of the intellectual roots and the development of racial scientific theories circulating in Romania during the nineteen-century. It will show the ways in which racial classification of hu- man varieties have mingled with Darwinian evolutionary theory and how these were further adopted within the teachings of natural history in the secondary schools. The discussion will also deal with the ways in which Romanian scientific ideas building on nation-state political agendas overlapped with eugenic ideas and the racialization of the local Jewish and Roma community. Finally, the presentation will discuss the relationship between quarantine polices promoted by the International Sanitary Conferences and their adoption in Romania and how these overlapped with advances in bacteriology that made use of epidemics and racial narratives discriminating the local ethnic minorities.
On 14 December 2023, Lidia Trăușan-Matu will give a talk during a monthly meeting of GRIPS, a research group hosted by NEC. Lidia’s paper is entitled “Sănătate și societate. Doctorul Iuliu Barasch și sistemul carantinelor din Țara Românească între 1830 și 1863” (“Health and Society. Doctor Iuliu Barasch and the Quarantine System in Wallachia between 1830 and 1863”. Towards the end of 1829, against the backdrop of the horrors caused by the plague in Romanian society and the panic that preceded its appearance, the Russian General Pavel Kiseleff, Governor of the Principalities between 1829 and 1834, decided to implement Article 6 of the Adrianople Peace Treaty. This allowed Wallachia and Moldavia to organize quarantines and permanent sanitary corridors “along the Danube and elsewhere in the country where they may be needed” as a deterrent against plague and cholera epidemics from the East and Asia. With the help of the writings of Dr. Iuliu Barasch, a quarantine doctor in Călărași between 1843-1845, Lidia Trăușan-Matu aims to describe how the Danube quarantine system of Wallachia worked, according to what model/model it was set up and what functions it fulfilled, where the quarantines were located, what they looked like and who worked in them, what it was like to live in a quarantine for a while and what concerned the people isolated in them. In addition to the work of Iuliu Barasch, the author draws on a range of published and unpublished sources, including mortality lists, medical reports, and articles from the press of the time.
Nevoia unei surse sigure de aprovizionare cu apă potabilă la Sulina era veche, dar o presiune suplimentară a venit, la final de secol al XIX-lea, când exista un consens științific despre rolul apei în transmiterea vibrionului holeric.
Pentru a feri țara de epidemia de holeră din 1892, guvernul a impus o carantină severă la Sulina. A urmat „incidentul Olga”, când o șalupă militară a deschis focul împotriva pasagerului rus „Olga”, acuzat că încalcase carantina. În 1893, la Conferința sanitară de la Dresda se discută despre internaționalizarea sanitară a canalului Sulina, ceea ce, considerau delegații români, lovea în suveranitatea României. Recomandarea Conferinței a fost ca, pentru a feri Europa de pericolul holeric venit pe ruta dunăreană, la Sulina trebuia să fie disponibilă o sursă de apă sigură.
Că pericolul era real s-a văzut rapid, când holera a lovit orașul, în iulie 1893. 155 de morți au fost documentați în următoarele vreo trei luni.
Guvernul român își asumă construcția unei uzine de apă moderne la Sulina, iar Iacob Felix, un fel de Ministru al Sănătății, se ocupă personal de chestiune. Costul era acoperit din fondul sanitar al CED. Primele planuri sunt făcute de ing. Ernst Jebens, directorul uzinei de apă din Galați. Acesta propunea filtre de nisip, o soluție puțin pe placul Consiliului Tehnic din Ministerul Lucrărilor Publice. Au urmat noi cercetări și modificări ale proiectului inițial, așa că abia în 1897 se finalizează proiectul tehnic, bazat de filtre de piatră artificială (sistemul Worms), considerat mai potrivit pentru zonă.
Uzina a fost finalizată prin 1900, dar testele bacteriologice nu arătau prea bine. Din 1896 la Sulina s-a înființat un Laborator de bacteriologie, parte din Serviciul sanitar al gurilor Dunării. Laboratorul era, prin implicarea lui Victor Babeș, relativ bine dotat cu tehnologie și specialiști. Testele din 1900 și apoi cele din 1901 ale lui Gheorghe Proca demonstrau că uzina avea o mare problemă: filtrele erau proaste, astfel că apa nu era curățată.
Babeș și Ion Cantacuzino au venit, apoi, cu soluția ozonizării, considerată și ea potrivită în relație cu specificul așezării și resursele umane și financiare disponibile. Ozonizarea presupunea o sursă de electricitate, disponibilă după construcția uzinei electrice.
Finalul fericit a fost prin 1909, când instalația de filtrare era funcțională și la Sulina se consuma „cea mai bună apă din România”, comparabilă poate doar cu cea de la Sinaia.
Plecând cu vaporul de la Galați la Sulina nu ne oprim decât vre-o 2 ore la Tulcea, oraș cu o pozițiune admirabil de frumoasă, dar a cărui stare higenică, din puținele strade ce am visitat, este tot așa de rea ca și în timpurile cele mai normale. Judecându-1 după starea gunoaelor, animalelor moarte aruncate în mijlocul stradelor, lăturilor, etc. s-ar părea că autoritățile chemate aci de a îngriji de starea de curățenie a orașului nici nu visează măcar că suntem înconjurați din toate părțile de holeră, care poate dintr-un moment în altul să isbucnească și la noi.
Mi s-a spus că în capul comunei aci se află un individ foarte în corent cu progresele științei susținând ca și primul ministru că cu câte-va rugăciuni pe la sfintele biserici și o plimbare de câteva ceasuri pe strade cu icoane, D-zeu se va îndura și ne va ocroti de molima această.
Despre Tulcea voiü vorbi mai pe larg la întoarcerea unde mi propui a sta vre-o 2 zile. De-o cam dată Sulina fiind ținta călătoriei mele și acest oraș fiind cheia comunicațiunei noastre maritime, tot aci s-a luat primele măsuri de precauțiune când epidemia s-a declarat în Rusia, onorată fiind in rânduri cu visitele d-lui dr. Felix, directorul serviciului sanitar, spre a se încredința prin sine însuși de modul cum să aduc la îndeplinire dispozițiunele date de la centru, precum și de vizita d-lui Pușcariu spre a vedea dacă cazul de moarte întâmplat carantina de aci, 2 luni înainte, a fost holeră sau nu.
Nu știu ce o fi constatat d. dr. Felix și ce măsuri a mai propus de a se introduce, d-sa este de necontestat omul situațiunei actuale, și asupra cărei sunt ațintite toate privirele, dar d-sa singur ce poate face? dacă acei ce sunt chemați a aduce la îndeplinire ordinele sale nu știu, sau nu vor ale esecuta. Cazul relatat de mine tot in coloanele Luptei de modul cum a făcut carantina un vice-consul rusesc și un ginere al consulului general Celibidaki sunt încă recente în memoria celor ce a citit acea corespondență. De astă dată nu de favoruri ce se fac unor persoane voiu vorbi, ci de lipsa complectă de inteligență și chibzuire cu care se iau sau se crede că să iau unele măsuri zise de precauțiune.
Înainte de a ajunge la Sulina (venind din spre Galați) 4 mile departe de oraș se văd mai multe bastimente în canal, între toate drapelele ce fâlfâe asupra fie-cărui bastiment, o pînză albă în mijlocul căreia este zugrăvit un vultur cu 2 capete iți isbește vederea, aceasta este bastimentul rusesc ce pare că dă și aci comanda.
Am cercetat cauza acestei aglomerări de vase și mi s-a spus că sunt vasele venite din țările infectate și prin urmare ele stau în carantină. Bun și nemerit loc nu are ce zice. Complimentele mele acelui care a dat această idee. Să raționăm puțin: vasele care stau aci în carantină venind din țări unde această epidemie seceră fără milă sunt purtătoare de microbi holerici, oamenii de pe aceste vase natural că și ei sunt purtătorii acestui microb, astă-zi și cei profani în medicină dar care țiu zilnic câte o gazetă în mână știu că, calea cea mai lesnicioasă de propagare a baccilului virgulă sunt escrementele. Ei bine primesc să mă dismință toți Felixii din lume, dacă toate bastimentele la un loc cu un personal de peste 200 oameni echipajice și pasageri, staționând în susul și spre malul unde este situat orașul Sulina, escrementele ce cad de la aceste bastimente trec pe dinaintea orașului, iar locuitorii Sulinei, care își procură apa necesară de beut esclusiv de la Dunăre, beau și se servă în casă cu această apă care conține cu disoluțiune escrementele de la vapoarele cu carantină, dacă vom mai adăoga și acea că apa favorisează îngrozitor comunicarea baccilului lui Koch, ne putem închipui la ce primejdii sunt expuși acești bieți Sulinioți.
Să intrăm în oraș, aci priveliștea ce ne înfățișează starea de necurățenie este revoltătoare, nici o disposițiune luată, stradele în tradiționala lor murdărie, ba să nu uit, spre nenorocirea orașului s-a construit, în fața chiar a stradelor principale, dar așezate la distanță de 30–40 metri niștre latrine dispuse ast-fel că ele se află chiar eșite în Dunăre; aceste 4 latrine servesc la 3000–4000 hamali și oameni ce au afaceri în port, am visitat de curiositate aceste latrine; câțî-va metri înainte de a te apropia de una din ele te isbește putoarea, intrând înlăuntru am văzut cauza acestei nesuferite putori, escremente pe jos, necurățite de săptămâni cred, deși apa se află dedesuptul lor, ceea-ce face caracteristică plasarea acestor latrine și nechibzuirea celor competinți este că am văzut intre spațiurile ce despart latrinele unele de altele, servitori și servitoare, oameni săraci luându-si apa necesară zilnic, de băut și menagiu, din apropierea latrinelor. Ei bine, pentru D-zeu, dacă pe autoritățile comunale și administrative de acolo nu le tae capul, se găsesc îmi pare acolo 3–4 medici care ar fi putut, care trebue a le deșchide ochii oprind cel puțin lumea de a-și procura apa din acele locuri. Repet că a avut dreptate primul-ministru să zică că de holeră numai D-zeu ne va scăpa, căci din acele ce am vezut aci, zic și eu că numai D-zeu a ferit și ferește pe bieții Sulinioți de a nu fi deja prada acestei epidemii.
Bine ar face d. dr. Felix să mai dea pe la Sulina spre a se încredința cum se face și îndeplinește aci, atribuțiunele celor chemați și puși de a îngriji de sănătatea noastră.
D. prefect Forescu a fost pe aci de 3–4 ori, a benchetuit la son cher prince dar nu a vézut latrinele palatului administrativ că a dat afară cserementele fără să se gândească ale curăți.
Visitând d. Felix Sulina să recomande administratorului prinț că în loc de musică, sală de teatru (cafea concert) cabine pustii pe marginea mărei și alte producțiuni fantastice ale prințului Moruzi, să construească mai bine fântâni pentru a procura cetățenilor o apă bună de băut, publicând pe o scară cât de largă și măsurile preventive în caz de ivirea epidemiei.
Acest text este extras din volumul Constantin Ardeleanu, O croazieră de la Viena la Constantinopol. Călători, spații, imagini, 1830–1860, Humanitas, București, 2021, disponibil pentru a fi achiziționat aici.
Baronul Frederick John Monson (1809–1841) a călătorit frecvent, nu numai pentru „satisfacția gustului său și pentru lăudabila îmbunătățire a cunoștințelor sale”, ci și pentru a-și căuta de sănătate, mai întotdeauna șubredă. Unul dintre aceste voiaje a avut loc în anul 1839, când a vizitat o mare parte a continentului, ajungând, la finalul sejurului său, și în spațiul românesc, după o călătorie cu piroscaful de la Budapesta. În după amiaza zilei de 2 octombrie 1839, aflat la Orșova, Monson a pornit într-una dintre excursiile cele mai interesante pe care drumeții prin regiune le făceau: o vizită pe insula Ada Kaleh, numită și Orșova Nouă.
Fig. 1. Vedere asupra cetății Orșova Nouă (Ada Kaleh), cca. 1830 (vezi mai sus)
Locul era, în secolul al XIX-lea, la fel de fascinant ca și astăzi, când zace sub apele barajului Porțile de Fier I. Amplasarea insulei într-un decor natural pitoresc, într-un spațiu văzut drept poarta de trecere dintre Orient și Occident, atrăgea în mod instinctiv atenția turiștilor. Cetatea de pe insulă conferea insulei rolul de spațiu simbolic pentru situația puterii otomane în Europa. Dimitrie Bolintineanu nu avea prea multe cuvinte de apreciere despre așezarea locuită de turci, sârbi și români. „Stradele sînt necurate; casele au o fizionomie mizerabilă; zidurile fortereței sînt derăpănate și tunurile ruginite șed pe bastioane. Umezeala cea mai stricătoare, unită cu cea mai adîncă mizerie, domnesc într-acest loc.” Însă tocmai această degradare, această ancorare în mizerie, atrăgea.
Călătoria pe insulă era simplă pentru voiajorii de pe malul otoman al Dunării. Din Orșova austriacă sau Turnu Severin românesc, o excursie pe insulă nu era posibilă fără trecerea prin procedurile carantinale. Soluția oferită de autoritățile carantinale era ca vizita la Ada Kaleh să se facă în condiții de supraveghere sanitară și vamală, prin angajarea unor funcționari care să însoțească grupul pe insulă și să se asigure că erau respectate condițiile de protecție anti-epidemiologică și că nu se aduceau din Imperiul Otoman produse de contrabandă, în primul rând tutunul atât de scump taxat de autoritățile habsburgice.
Relatarea lui Monson este reprezentativă pentru cum decurgea o astfel de excursie. Baronul și compania, însoțiți de doi oficiali austrieci, își propuseseră să facă o vizită pașei Mahmud Bessim, comandantul cetății Orșova Nouă, și să viziteze insula. După debarcare, vizitatorii au fost preluați de dragomanul pașei și de doi soldați turci. Descrierea unuia dintre soldați, îmbrăcat într-o „uniformă decolorată și jerpelită și cu o muschetă ce părea mai mult de decor decât pentru a fi folosită”, confirma așteptările de decădere. Vizita la locuința pașei a fost un veritabil spectacol al protocolului în vremuri de restriște sanitară. În mijlocul sălii de audiențe era „un covoraș, cu un rând de scaune de lemn pregătite pentru primirea noastră, pe care ni s-a spus că puteam să ne așezăm și să servim acele gustări care ne erau oferite. Am fost instruiți să ne ținem pălăriile pe cap în timpul întrevederii, căci așa spunea eticheta turcească.” După politețurile de început, „servitorii au înaintat spre noi și, îngenunchind, ne-au oferit fiecăruia o pipă cu gura de chihlimbar”. După pufăit și noi politețuri, dragomanul, atent să nu-i atingă, a servit oaspeților dulciuri și apă, iar apoi ceea ce lui Monson îi părea „cea mai delicioasă cafea pe care am gustat-o vreodată”. Audiența a durat vreo 20 de minute, apoi, după politețurile de final, „ne-am ridicat, am făcut o temenea așezând mâna dreaptă în dreptul inimii și aplecându-ne corpul înainte și am părăsit «sala de audiențe», după un avertisment de la ofițerul de carantină să nu pășim de pe covoraș pe podeaua camerei; o precauție complet absurdă, după ce stătusem pe scaunele lor și ținusem în mână pipele din lemn de cireș etc.” Responsabil cu protocolul, funcționarul vamal i-a dat dragomanului un mic bacșiș. A urmat o vizită în oraș. Cetatea avea înfățișarea obișnuită a unui oraș oriental, cu străzi înguste și case reprezentate de simple barăci din lemn și lut. Cât despre locuitori, „oamenii pe care i-am întâlnit păreau la fel de înspăimântați să intre în contact cu noi cum eram și noi de ei, fugind unde acest lucru era posibil sau înghesuindu-se într-un colț pentru a ne face de patruzeci de ori mai mult loc să trecem decât era necesar”. Prăvăliile nu ofereau nimic interesant, aspect pozitiv căci oricum era interzisă achiziția de produse potențial contaminate.
Fig. 2. John Richard Coke Smyth și John Frederick Lewis, Reședința pașei de Orșova Nouă (Ada Kaleh), 1838
Fig. 3. Smyth și Lewis, Sala de recepție din reședința pașei de Orșova Nouă, 1838
Numeroși alți călători înainte și după Monson au făcut această excursie în lumea otomană. Ofițerul prusian Helmuth von Moltke (1800–1891) l-a vizitat pe comandatul cetății otomane, Osman Pașa, în octombrie 1835. Pașa ședea pe un jilț, iar oaspeții pe scaune de trestie, așezate astfel încât să nu atingă rogojina întinsă pe jos (care putea transmite ciuma). Festivitatea servirii ciubucelor și cafelei a urmat cu aceeași precauție. Cafeaua era servită în ceșcuțe, așezate pe mici farfurioare de argint. Un servitor le dezinfecta înainte de a le întinde oaspeților. Și Johann Georg Kohl a insistat asupra întâlnirii cu un pașă care se dovedea, cum se întâmplase în toate cazuri amintite, foarte bine informat.
Toate aceste relatări sunt ilustrative pentru felul în care imaginea Orientului se construiește din clișee și stereotipuri, reprezentative în fapt pentru propria identitate a autorilor. Ceea ce Ada Kaleh avea în plus era statutul unic al unei insule cu o simbolistică bogată, un loc special în cartografia mentală a Europei, o enclavă rătăcită în spațiu și timp, între Orient și Occident, între trecut și prezent. Ca insulă spectacol, Ada Kaleh era (și este) un monument, un loc al memoriei vii, o alegorie a trecutului și a eternului. S-o vizitezi când ajungeai în regiune merita cu prisosință.
