Tocmai a apărut în „Water History” (Springer Nature) textul lui Constantin Ardeleanu despre uzina de apă de la Sulina.
Lucrarea este disponibilă în open-access aici..
Nevoia unei surse sigure de aprovizionare cu apă potabilă la Sulina era veche, dar o presiune suplimentară a venit, la final de secol al XIX-lea, când exista un consens științific despre rolul apei în transmiterea vibrionului holeric.
Pentru a feri țara de epidemia de holeră din 1892, guvernul a impus o carantină severă la Sulina. A urmat „incidentul Olga”, când o șalupă militară a deschis focul împotriva pasagerului rus „Olga”, acuzat că încalcase carantina. În 1893, la Conferința sanitară de la Dresda se discută despre internaționalizarea sanitară a canalului Sulina, ceea ce, considerau delegații români, lovea în suveranitatea României. Recomandarea Conferinței a fost ca, pentru a feri Europa de pericolul holeric venit pe ruta dunăreană, la Sulina trebuia să fie disponibilă o sursă de apă sigură.
Că pericolul era real s-a văzut rapid, când holera a lovit orașul, în iulie 1893. 155 de morți au fost documentați în următoarele vreo trei luni.
Guvernul român își asumă construcția unei uzine de apă moderne la Sulina, iar Iacob Felix, un fel de Ministru al Sănătății, se ocupă personal de chestiune. Costul era acoperit din fondul sanitar al CED. Primele planuri sunt făcute de ing. Ernst Jebens, directorul uzinei de apă din Galați. Acesta propunea filtre de nisip, o soluție puțin pe placul Consiliului Tehnic din Ministerul Lucrărilor Publice. Au urmat noi cercetări și modificări ale proiectului inițial, așa că abia în 1897 se finalizează proiectul tehnic, bazat de filtre de piatră artificială (sistemul Worms), considerat mai potrivit pentru zonă.
Uzina a fost finalizată prin 1900, dar testele bacteriologice nu arătau prea bine. Din 1896 la Sulina s-a înființat un Laborator de bacteriologie, parte din Serviciul sanitar al gurilor Dunării. Laboratorul era, prin implicarea lui Victor Babeș, relativ bine dotat cu tehnologie și specialiști. Testele din 1900 și apoi cele din 1901 ale lui Gheorghe Proca demonstrau că uzina avea o mare problemă: filtrele erau proaste, astfel că apa nu era curățată.
Babeș și Ion Cantacuzino au venit, apoi, cu soluția ozonizării, considerată și ea potrivită în relație cu specificul așezării și resursele umane și financiare disponibile. Ozonizarea presupunea o sursă de electricitate, disponibilă după construcția uzinei electrice.
Finalul fericit a fost prin 1909, când instalația de filtrare era funcțională și la Sulina se consuma „cea mai bună apă din România”, comparabilă poate doar cu cea de la Sinaia.
